Imamul El-Bukhariy

Imamul El-Bukhariy

Naţiunea islamică recunoaşte în unanimitate eforturile şi contribuţiile redutabile pe care le-au adus aceşti doi Imami prin culegerile lor de hadisuri atât de valoroase, de care se folosesc astăzi toţi musulmanii. Aceşti Imami şi-au dedicat viaţa pentru un scop măreţ, acela de a lăsa o sursă inestimabilă de cunoaştere comunităţii musulmane şi de a fi folositori celorlalţi.
Obiectivul acestui articol este de a-i face cunoscuţi pe aceşti imami atât de iubiţi de întreaga naţiune islamică în această perioadă în care generaţia tânără a comunităţii musulmane a fost derutată atât de mult, încât a ajuns să cunoască foarte bine „starurile” din Occident, deşi nu-şi cunosc propriile valori religioase.

Cine este Imamul El-Bukhariy?

S-a născut în anul 194 h în satul Bakhrenk de lângă Bukhara şi a murit în anul 256 h. Încă de la o vârstă fragedă, Bukhariy a urmat drumul ştiinţei. S-a evidenţiat prin inteligenţa sa încă de mic copil, memorând Coranul şi participând la lecţiile şeikh-ilor din Bukhara. Când avea şaisprezece ani, a citit cărţile lui Ibn Mubarek şi a pornit în lume cu scopul de a culege relatările Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Astfel, el a cules hadisuri din Bukharasan, Iraq, El-Hijaz, Eş-Şam, Egipt.

Era o adevărată enciclopedie în ştiinţa hadisurilor. Culegerea sa de hadisuri a fost scrisă prin selectarea acestora dintr-un număr de şase sute de mii pe care le memorase. Imamul nu consemna un hadis decât după ce împlinea două părţi de rugăciune prin care cerea buna îndrumare a lui Allah Preaînaltul. Bukhariy a încercat să culeagă numai hadisurile autentice, categorisindu-le în funcţie de temele de jurisprudenţă.
Şeikh-ul lui, Muhammed Ibn Bessar El-Hafiz, a spus: “Cei mai buni memoratori sunt următorii: Abu Zeraa în Rai, Muslim Ibn El-Hajjaj în Nisabur, Abdullah Ibn Abdurrahman Ed-Darimi în Semerkand şi Muhammed Ibn Islamil El-Bukhariy în Bukhara”. Şi a mai spus: “N-am văzut pe cineva asemenea lui Bukhariy”. De asemenea, Imamul Et-Tirmizi a spus: “Nu am văzut în Iraq şi nici în Bekhresa pe cineva mai bun - în ceea ce priveşte tainele hadisurilor, istoria şi cunoaşterea şirurilor de relatatori - precum Bukhariy”.

Ce l-a determinat pe Bukhariy să scrie culegerea de hadisuri?

Bukhariy a spus: “Eram cu Ishaq ibn Rahweih şi a spus: "Ce ar fi dacă aţi face o culegere restrânsă cu hadisele autentice". A spus: "Atunci am început să fac această culegere". Acest lucru arăta voinţa măreaţă pe care o avea Imamul Bukhariy pentru Islam, căci a început acest proiect măreţ în urma unor vorbe.

Atunci când cartea a fost gata şi a fost împărţită oamenilor pentru a fi citită, aceştia şi-au dat seama de valoarea inestimabilă a conţinutului ei şi s-au făcut peste o sută de mii de copii ce au fost împărţite în marile oraşe, cartea fiind chiar memorată, predată în şcoli şi explicată la lecţii. Această culegere i-a bucurat pe învăţaţi.

Jurisprudenţa în culegerea lui Bukhariy:

Bukhariy a intenţionat ca în culegerea sa să fie evidenţiată legislaţia hadisului şi învăţăturile sale. Astfel, el a clasificat culegerea în funcţie de aceste învăţături şi a numit aceste capitole în funcţie de învăţăturile hadisurilor. Se poate observa că acelaşi hadis poate fi menţionat în mai multe capitole, datorită diverselor învăţături ale sale. Astfel culegerea lui nu este doar o selectare a unui număr de hadisuri, ci şi o adevărată carte de jurisprudenţă.

Numărul de hadisuri din culegerea lui Bukhari

Culegerea lui Bukhari conţine 7.593 de hadisuri, dintre care 4.000 au fost menţionate o singură dată.
Niciunei cărţi nu i s-a acordat o mai mare atenţie, după Coranul cel Sfânt, precum culegerii de hadisuri a lui Bukhariy. S-au scris mai mult de o sută treizeci de cărţi care explicau sau analizau această culegere. Cea mai renumită explicaţie a culegerii lui Bukhariy este “Fath El-Bari” a lui Ibn Hajer El-Asqalani, care are treisprezece volume şi a fost scrisă în decursul a douăzeci şi cinci de ani.

Imamul Bukhariy a ţinut seama de două condiţii în strângerea şi consemnarea hadisurilor:

1) Fiecare relatator să fi fost contemporanul celuilalt relatator (cel puţin doi câte doi dintre relatatori să fi fost contemporani);

2) Să existe dovada că cei din lanţul de relatatori s-au întâlnit, conform regulii de la primul punct.